Dacă l-am văzut pe tatăl meu mai mult de 4-5 ori în toată viaţa mea e bine.
Ultima oară când l-am văzut a fost când eram mic, bunicul meu ma dus la el, şi ştiu că atunci mi-a pus pe o farfuriuţă de cafea Cip-Cip, erau atât de bune pe atunci, printre singurele dulciuri care le gustasem până în acel moment.
Nu ştiu pe cât e născut, câţi ani are, sau cum îi cheamă pe parinţii/familia/copii lui. Asta pentru că nu am vrut să aflu, pentru că el cand am fost mic m-a părăsit fără nici un regret, şi ca să pună capac nici nu a vrut să recunoască la început că sunt copilul lui, până nu a umblat mama pe la Bucureşti să facă testul de paternitate.
Ştiu că a fost păcălit să se însoare cu o altă femeie, acesta spunând că are un copil în pântece cu el, şi el, de, a “pus botu”. Nu era copil lui.
Venea când eram mic, şi îmi promitea că îmi aduce jucării Lego, dar întodeauna nu mai venea, şi atunci când venea, venea pe ascuns noaptea, pentru că nevasta, din câte am aflat era o scorpie şi nu îl lăsa să mă vadă.
Cu timpul s-a mutat printr-o comună lângă Deva.
Pensie alimentară mi-a plătit până la 16-17 ani, când nu am mai putut să cer, nu am mai putut pentru că îmi era milă, auzisem că dăduse şi el în băutură, şi era vai de capul lui, îl lovise o maşină, a fost găsit bătut prin şanţuri. Oricum nu îmi plătea mult (200.000 pe lună) adică o nimica toată. De plătit oricum îmi plătea sora lui care este încă în Târgu Jiu.
Acum stă tot pe acolo pe langă Deva, are 2 copii şi o nevastă, o duce rău din cauza băuturii (aşa cred), şi sincer cred că într-o zi o să încerc să îl găsesc să îi arăt că şi fără el am reuşit “ceva”, dar vreau să îi şi spun cât ma durut sufletul ca nu am avut un tată lângă mine.
Întro zi.